O furtună într-o ceaşcă de ceai, cum s-ar spune. Totuşi, dacă ne gândim cât de mică este cupa bucuriei.
Să visăm, așadar la, evanescență și să gustăm frumusețea ascunsă în nimicnicia lucrurilor!
Putem găsi confort şi în lucrurile simple, nu numai în cele complexe şi scumpe!
La început, ceaiul a fost medicament, însă cu timpul a devenit băutură reconfortantă.
A pătruns pe tărâmul poeziei, ca una dintre distracţiile societăţii educate în China secolului al VIII-lea, iar în Japonia secolului al XV-lea a fost ridicat la rangul de religie a frumosului, sub numele de „calea ceaiului” – un cult bazat pe adoraţia frumuseţii ascunse în sordidul cotidian.
Calea ceaiului propovăduieşte puritatea şi armonia, miracolul bunătăţii reciproce, romantismul încrederii în ordinea socială. El constituie în esenţă o religie a imperfectului, pentru că încearcă să transpună în formă posibilă imposibilul vieţii de zi cu zi.
Filosofia ceaiului nu este doar o sumă de concepte estetice, în accepţia obişnuită a termenului, deoarece exprimă şi ideile noastre etice şi religioase despre natură şi om.
Este totodată igienă, pentru că vorbeşte despre binefacerile curăţeniei; este economie, pentru că dovedeşte că putem găsi confort şi în lucrurile simple, nu numai în cele complexe şi scumpe; este de asemenea geometrie morală, în măsura în care defineşte proporţia dintre om ş iunivers; întrupează adevăratul spirit al democraţiei orientale, pentru că le permite tuturor adepţilor săi să fie aristocraţi ai gustului.
Lunga perioadă în care Japonia a fost izolată de restul lumii a favorizat introspecţia, care la rândul ei a dus la rafinarea filosofiei ceaiului.
Casele noastre, obiceiurile, hainele şi bucătăria japoneză, ceramica, pictura, chiar şi literatura noastră, toate au fost profund influenţate de calea ceaiului.
Cei care vor să ştie mai multe despre cultura japoneză nu pot în nici un caz trece cu vederea influenţa pe care a avut-o ceaiul asupra acesteia.
Cultura ceaiului a pătruns atât în elegantele budoare ale nobililor, cât şi în umilele case ale oamenilor de rând.
Orice ţăran ştie să facă aranjamente florale, orice muncitor ştie să aprecieze frumuseţea apelor şi a munţilor noştri.
În limbajul cotidian, spunem despre cineva că „nu are pic de ceai în el” dacă nu-şi dă seama de tragicomicul dramei personale; pe de altă parte, despre estetul care dă prea multă importanţă emoţiilor emancipate şi nu are ochi pentru dramele din imediata sa apropiere spunem că „are prea mult ceai în el”. Pentru un străin, calea ceaiului poate să pară mult zgomot pentru nimic.
O furtună într-o ceaşcă de ceai, cum s-ar spune. Totuşi, dacă ne gândim cât de mică este cupa bucuriei umane, ce uşor poate fi ea umplută cu lacrimi sau, pe de altă parte, cum setea noastră de infinit o poate seca dintr-o înghiţitură, dacă ne gândim la toate acestea, ne vom da seama că nu e nimic rău în a stârni furtuni într-o ceaşcă de ceai. Oamenii au făcut lucruri mult mai rele de-a lungul istoriei.
Câte sacrificii au fost făcute în numele lui Bachus! Şi nu tot oamenii au fost cei care au glorificat imaginea lui Marte cel sângeros? De ce să nu ne lăsăm, măcar de
data asta, purtaţi de valul parfumat şi cald ce se revarsă din altarul Reginei Cameliilor?
Îngustul chihlimbarului lichid din cupele de porţelan alb-sidefiu cei iniţiaţi vor regăsi ceva din stăpânirea de sine caracteristică lui Confucius, din picanteria lui Laotse sau poate chiar din parfumul eteric al lui Buddha Sakyamuni.
Cel care nu e conştient de propria micime nu va putea niciodată înţelege grandoarea celuilalt. Occidentalul de rând, care nu face nici un efort să-şi depăşească limitele, nu vede în ceremonia ceaiului decât încă una dintre miile de ciudăţenii ale Orientului înapoiat şi infantil.
El s-a obişnuit să vadă în Japonia doar un tărâm barbar atât timp cât ea s-a consacrat artelor paşnice şi a început s-o aprecieze ca fiind civilizată numai atunci când şi-a îndreptat atenţia asupra artelor războiului, cotropind fără milă Manciuria!
Codul Samuraiului – arta de a muri, care-i face pe soldaţii noştri să îmbrăţişeze autosacrificiul cu atâta patos – este comentat pe larg în ultima vreme în Vest, dar culturii ceaiului i-a fost acordată prea puţină atenţie până acum, deşi el constituie o parte integrantă a artei noastre de a trăi.
În mod ciudat, ceaiul este ceea ce ne-a unit până acum. Calea ceaiului este singurul ceremonial asiatic care se bucură de respectul tuturor.
Omul din rasa albă a strâmbat din nas la auzul credinţelor noastre morale şi religioase, dar a acceptat fără ezitare băutura de culoarea chihlimbarului. În zilele noastre, ceaiul de după-amiază joacă un rol foarte important în societatea occidentală.
Sunetul delicat al ceştilor şi farfurioarelor, foşnetul molatic al veşmintelor gazdei, catehismul zahărului şi al laptelui, care se repetă la fel în fiecare zi, toate acestea ne arată că ceaiul se află la loc de cinste în Vest.
Resemnarea filosofică în faţa sorţii, pe care musafirul o simte atunci când e servit cu decoctul suspect numit ceai, este dovada de necontestat că în acele clipe spiritul Orientului a triumfat.
Cea mai veche menţiune a ceaiului într-o scriere europeană se bazează pe spusele unui călător arab, după care, începând din anul 879, principalele surse de venit în Canton erau taxele pe comerţul cu sare şi ceai.
La rândul lui, Marco Polo menţionează că în 1285 un ministru chinez de Finanţe a fost demis pentru că ar fi mărit fără motiv taxele pe ceai. Tot acum începe şi epoca marilor descoperiri, când ochii europenilor se îndreaptă cu din ce în ce mai mult interes spre Extremul Orient.
La sfârşitul secolului al XVI-lea, olandezii răspândesc vestea că în Asia ar exista un arbust din frunzele căruia chinezii prepară o băutură fără seamăn.Ceaiul este menţionat şi în scrierile călătorilor Giovanni Batista Ramusio (1559), L. Almeida (1576), Maffeno (1588) şi Tareira (1610).
În 1610, vapoarele Companiei olandeze a Indiilor de Est au adus pentru prima dată ceaiul în Europa.
Din scrieri ulterioare aflăm că în Franţa el s-a răspândit după 1636, iar în Rusia după 1638 Ceaiul a fost întâmpinat în Anglia în 1650, ca „acea băutură chinezească nemaipomenită, ale cărei efecte binefăcătoare sunt recunoscute de toţi doctorii mapamondului, pe care chinezii o numesc Cha, iar celelalte neamuri Tay sau Tee“.
Ca toate lucrurile bune din lume, ceaiul n-a fost întotdeauna primit cu braţele deschise. Eretici ca Henry Saville (1678) au criticat obiceiul de a bea ceai pe care l-au numit „murdar”. Jonas Hanway, în al său Eseu despre ceai (1756), spune că bărbaţii îşi pierd demnitatea şi femeile frumuseţea atunci când beau ceai.
În plus, preţul ceaiului în perioada imediat următoare introducerii sale în Europa (cincisprezeceşaisprezece şilingi pe livră) l-a făcut iniţial inaccesibil maselor şi, în acelaşi timp, „un accesoriu nelipsit de la petrecerile şi sindrofiile din cercurile înalte”, „darul cel mai potrivit pentru prinţi şi nobili”.
Totuşi, în ciuda acestor neajunsuri, ceaiul s-a răspândit cu extremă rapiditate. În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, cafenelele londoneze se transformaseră în ceainării unde literaţii vremii, precum Addison sau Steele, petreceau ore întregi în faţa unei ceşti cu ceai.
Nu după mult timp, ceaiul a devenit o necesitate zilnică – numai bună deci pentru a fi impozitată. Coloniile din Lumea Nouă au îndurat cu stoicism opresiunea colonizatorilor dinLumea Veche, dar numai până când taxele impuse pe comerţul cu ceai au împins răbdarea umană la limită.
Când aceasta a fost depăşită, mii de cutii cu ceai şi-au găsit sfârşitul pe fundul oceanului în portul oraşului Boston, americanii dovedindu-şi astfel independenţa. Iată una dintre dovezile că ceaiul a jucat – şi nu o singură dată – un rol extrem de important în istoria omenirii.
Gustul ceaiului are un farmec aparte, care-l face irezistibil şi îndeamnă la idealizare. Umoriştii occidentali n-au întârziat să combine aroma glumelor lor cu cea a ceaiului, pentru că acesta din urmă nu are aroganţa vinului, nici stângăcia cafelei care pare să fie prea conştientă de propria importanţă şi nici inocenţa copilăroasă a unei ceşti de cacao.
În 1711, în ziarul The Spectator apărea scris: „Prin urmare, recomandarea noastră este ca toate familiile cumsecade să rezerve în fiecare dimineaţă o oră anume numai pentru degustarea ceaiului şi a pâinii cu unt; pentru binele lor, le-am sugera de asemenea să aibă grijă ca acest ziar să le fie adus spre consultare în fiecare zi, ca parte a celor necesare savurării ceaiului.”
Samuel Johnson se autocaracterizează ca „un băutor neruşinat şi înrăit de ceai, care vreme de douăzeci de ani şi-a diluat toate mesele numai şi numai cu infuzia acestei plante minunate; care şi-a înveselit serile cu ceai, şi-a luminat nopţile cu ceai şi a întâmpinat dimineţile tot cu ceai”.
Charles Lamb, şi el un mare amator de ceai, a scris că cea mai mare bucurie este să faci pe ascuns o faptă bună, care mai apoi să iasă la iveală doar din întâmplare.
În spusele lui auzim ecoul adevăratei căi a ceaiului, care, după cum se ştie, este arta de a ascunde frumuseţea pentru plăcerea de a o descoperi mai târziu, de a sugera ceea ce nu îndrăzneşti să spui pe şleau.
Este secretul nobil de a putea să faci haz de tine însuţi, cu calm, dar şi cu meticulozitate – umorul pur, zâmbetul filosofic.
Astfel, toţi adevăraţii umorişti pot fi consideraţi filosofi ai ceaiului: Thackeray, de exemplu, şi, bineînţeles, Shakespeare. Poeţii decadenţi (dar când n-a fost lumea „decadentă”?) şi protestele lor împotriva materialismului au reprezentat un mijloc de acces către calea ceaiului.
În zilele noastre, Orientul şi Occidentul deopotrivă îşi pot da întâlnire pentru a se consola reciproc în această sfioasă contemplare a Imperfectului care este ceremonia ceaiului.
-
Idealurile cultului ceaiului în cele trei dinastii – Pentru chinezii din zilele noastre, ceaiul este doar o băutură delicioasă, nu un ideal – În Japonia, ceaiul este arta de a trăi, ridicată la rangul de religie.
-
Fiecare nouă ceaşcă de ceai are propria individualitate, e rezultatul unei armonii irepetabile între apă şi foc, întruchipează o tradiţie unică, are o poveste de spus, care e numai şi numai a ei, şi e menită să conţină frumuseţea pură. Cât de mult pierdem noi din cauză că societatea ignoră această regulă de bază a artei şi a vieţii! Lichilai,un poet al perioadei Sung, zicea că pe lume sunt trei lucruri cu adevărat deplorabile:coruperea tinerilor prin falsă educaţie, înjosirea picturilor fine prin admiraţie vulgară şi risipa de ceai de bună calitate atunci când este preparat de o persoană nepricepută.
-
Ca şi arta, ceaiul a trecut prin diverse perioade şi a dat naştere la diverse şcoli. Evoluţia sa poate fi împărţită, în mare, în trei etape principale: ceaiul fiert, ceaiul bătut spumă şi ceaiul infuzie. Ceaiul modern aparţine acestei ultime şcoli. Metodele diferite de a aprecia ceaiul reflectă spiritul perioadei în care ele au ajuns la apogeul popularităţii, pentru că modul nostru de viaţă este şi un mod de a ne exprima, iar acţiunile noastre involuntare adesea ne trădează gândurile cele mai ascunse.
-
Confucius a zis: „Omul nu poate ascunde.” Probabil ne arătăm aşa de des adevărata faţă în lucrurile mărunte pe care le facem pentru că avem atât de puţină măreţie de ascuns. Micile incidente ale rutinei zilnice reflectă idealurile şi tradiţiile noastre la fel de bine ca poezia sau filosofia. Aşa cum preferinţa pentru diverse soiuri de vin vorbeşte despre idiosincraziile diverselor perioade şi naţii ale Europei, la fel înclinaţia către un anumit ideal al preparării ceaiului reflectă diferitele schimbări ce au avut loc de-a lungul timpului în cultura orientală. Ceaiul obţinut prin fierberea turtelor de ceai, cel obţinut prin amestecarea pudrei de ceai cu apă fierbinte sau ceaiul rezultat din infuzia de frunze mărunţite sunt fiecare expresii ale felului de a trăi şi a simţi caracteristic perioadelor Tang,Sung şi Ming. Dacă ar fi să împrumutăm terminologia des întrebuinţată în clasificarea artelor frumoase, le-am putea numi clasicismul, romantismul şi respectiv naturalismul ceaiului.
-
Planta de ceai, originară din sudul Chinei, le era cunoscută botaniştilor şi doctorilor chinezi încă din vechime. În operele clasicilor apare adesea sub numele de tou, tseh, chung, kha sau ming, spunându-se despre ea că are puterea de a lua oboseala cu mâna şi de a reda lumina ochilor, că este o adevărată bucurie pentru suflet şi un întăritor pentru voinţă. Ceaiulnu era administrat numai intern, ca băutură, ci adesea şi extern, sub formă de pastă, pentrualinarea durerilor reumatice.
-
Taoiştii susţineau că ar fi un ingredient indispensabil pentru elixirul nemuririi, iar budiştii îl foloseau ca să ţină somnul departe în timpul orelor lungi de meditaţie.
Despre ceaiul preparat după reţeta lui Luwuh, Lotung, un poet al dinastiei Tang, a scris: „Prima ceaşcă de ceai îmi umezeşte buzele şi gâtul, a doua îmi alină singurătatea, a treia mă răscoleşte pe dinăuntru, dar nu găseşte în adâncurile sufletului meu decât câteva mii de ideograme fără rost şi legătură.
A patra face ca tot amarul vieţii să-mi iasă prin pori, la a cincea sunt purificat.
A şasea ceaşcă îmi deschide calea către tărâmul nemuritorilor, iar a şaptea – o, dar nu pot bea mai mult! Deja nu mai simt decât vântul răcoros umflându-mi veşmintele.
