Postura a devenit un cuvânt destul de popular în ultimii ani. Cu toate acestea înțelegerea, importantă și metodele de corectare a posturii sunt adesea înțelege greșit.
Dicționarul medical a lui Stedman definește postura: “Poziția membrelor sau transportul corpului în ansamblu”.
Sunt doua categorii de postură: Statică și dinamică.
Poziția statică- poziția corpului în repaus, Așezat, în picioare, sau intins. Asta înseamnă că dacă tu ai o postură proastă înainte de a te mișcă, vei avea o postură proastă și în timp ce ești în mișcare. Prin urmare, postura statică slabă va fi exprimată în mișcările tale.
Postura dinamică: abilitatea de a mentine în instanță optimă axa de rotație a tuturor articulațiilor de lucru în orice relație de timp/spațiu. Relație – indiferent de poziția corpului sau viteza de mișcare.
Postura optimă este menținută atunci când mușchii înconjoară o articulație, un echilibru bun muscular înseamnă pur și simplu că muschii sunt la lungimea și tensiunea lor optimă.
Un dezechilibru muscular este atunci când muschiul de pe o parte a articulației este strâns, iar muschiul opus (antagonistul), este lung și potențial slab. Aceste lucru face articulația să-și piardă axa optimă de rotație și poate duce la uzura excesivă a îmbinării și poate crește riscul de vătămare în timpul activității fizice.
Coloana vertebrală umană este formată din 33 de oase în cinci regiuni distincte.
Cele cinci regiuni sunt cervicale, toracice, lombare, sacrale și coccigiene (coccis). Fiecare vertebră are un corp vertebral, un proces spinos și două procese transversale. Procesele sunt proeminențe osoase care servesc ca locuri de atașare pentru mușchi și ligamente. Procesul spinos iese direct posterior de corpul vertebral și apofizele transversale ies de fiecare parte a corpului vertebral superior, chiar în spatele liniei mediane. Unghiul proceselor în planul sagital variază de-a lungul coloanei vertebrale. Articulațiile coloanei vertebrale se numesc articulații zigopofizare sau articulații fațetare. Fiecare vertebră (cu excepția primelor două vertebre) are o fațetă superioară care se articulează cu fațeta inferioară pe vertebra deasupra acesteia. Aceste îmbinări limitează cantitatea de flexie laterală, extensie și rotație.
Vertebrele sunt separate de discuri intervertebrale realizate din fibrocartilaj. Discurile sunt formate dintr-un nucleu polpos și o fibroză inelară. Nucleul polpos este un material moale asemănător unui gel în centrul discului. Discurile asigură absorbția șocurilor, limitează mișcarea excesivă a articulații și transferă energia cinetică în timpul mersului uman, ceea ce permite eficiența mișcării.
• Cervical – 30–35 grade anterior • Toracic – 30–35 grade posterior • Lombar – 30–35 de grade anterior .
O curbură anterioară a coloanei vertebrale este cunoscută sub numele de lordoză. O curbă posterioă a coloanei vertebrale este cunoscută sub numele de cifoză. O curbură laterală a coloanei vertebrale este cunoscut sub numele de scolioză. O creștere a curburii lordotice dincolo de intervalul normal se numește hiperlordotic, iar o scădere a curburii este cunoscută sub numele de postură polordotică. Poate fi folosită aceeași utilizare a cuvintelor „hiper” și hipo”. când descriu posturi cifotice anormale.
Poziția coloanei cervicale este crucială, deoarece formează fundația capului, unde se află toate mecanismele vitale ale reflexelor de supraviețuire, cum ar fi respirația, mestecat, vedere, auz și echilibru. În poziția anatomică, capul trebuie să stea pe coloana cervicală când ochii, urechile și maxilarul sunt la nivelul orizontului, iar capul ar trebui să stea în mod natural pe coloana cervicală fără nicio rotație sau flexie laterală. Când capul stă în afara acestei poziții centrale, sugerează o rotație nenaturală sau „subluxație” la nivelul C1 pe occipital (baza craniului). Acesta este cunoscut sub numele de „atlas”. subluxație’. O subluxație de atlas poate fi cauzată de o traumă a corpului sau o încercare de a face acest lucru, realiniază nivelul capului cu orizontul din cauza unui dezechilibru existent la unul dintre mecanismele reflexe de supraviețuire. Poziția coloanei cervicale este foarte dependentă de poziția coloana vertebrală toracică. Dacă coloana toracală este într-o poziție hipercifotică, cea cervicală coloana vertebrală trebuie să compenseze pentru a menține ochii la nivelul orizontului.
Pozițiile coloanei toracice și lombare sunt strâns legate și efectele lor unul asupra celuilalt. coloana vertebrală umană s-a dezvoltat prin evoluție din coloana vertebrală a reptilei. Reptila a fost prima creatură care a mers pe uscat, iar coloana vertebrală se îndoaie lateral ca al unui pește. Coloana vertebrală a mamiferelor a folosit apoi flexia și extensia pentru a deambula mai repede decât reptila. Combinația de flexie, extensie și laterală flexia a creat și rotația, care este folosită de primate și oameni pentru ambulaţie (mişcare). La coloana vertebrală umană, întreaga coloană cervicală și jumătatea superioară a coloana rasică se rotește și se flexează lateral pe aceeași parte, de ex. când gâtul se îndoaie lateral la dreapta, există și un grad natural de rotație la dreapta. Cu toate acestea, în jumătatea inferioară a coloanei vertebrale toracice și în întregul lombar coloana vertebrală este diferită. Când coloana lombară se îndoaie lateral spre dreapta, există a rotație naturală spre stânga și invers. Acest lucru este deosebit de important de înțeles pentru profesioniștii atunci când predau exerciții pentru clienții cu leziuni la spate.
Ori de câte ori cineva are o postură mai puțin decât optimă sau un dezechilibru muscular, au loc următoarele efecte negative:
• Articulațiile nu se pot deplasa prin axa lor optimă instantanee de rotație.
• Prin urmare, captarea tendoanelor, ligamentelor, vaselor de sânge și nervilor pot aparea.
• Acest lucru poate duce la rupturi de tendoane, rupturi de ligamente (entorse), captarea și restricția fluxului sanguin către țesuturi. Poate duce, de asemenea, la uzura excesivă a cartilajului în articulații.
• Articulațiile pot fi, de asemenea, restricționate de la deplasarea prin gama lor completă de mișcări. Acest lucru va crește probabilitatea de rănire a mușchilor, tendoanelor și ligamentele în special în timpul exercițiilor de mare intensitate care necesită o gamă largă de mișcare.
În planul de recuperare gimanstica medicală cu metodele specifice este necesară, de asemenea practica yoga este de un real ajutor.
Când ne uităm la legătura dintre yoga și postură, ar trebui să luăm în considerare posibilitatea posturii în contextul simetriei: dacă putem echilibra grupele musculare, există o probabilitatea ca postura să se autocorecteze. Dacă se atinge echilibrul muscular, tensiunea excesivă și stresul asupra sistemului se vor disipa și va exista o creștere a propriocepției (stimuli care sunt produși și percepuți în cadrul unui organism, în special cei legați cu poziția și mișcarea corpului) și eficiența energetică, precum și un sentiment îmbunătățit de bunăstare.
1. Creșterea forței: Când practicăm pozițiile în yoga, devenim conștienți de dezechilibrele dintre rezistență și flexibilitatea unilaterală. Postura este despre crearea echilibrului în interiorul musculaturii.
2. Îmbunătățirea flexibilității: Yoga face mult mai mult decât să ne sporească flexibilitatea; eliberează tensiunile și tiparele din mintea și corpurile noastre. Din punct de vedere occidental, flexibilitatea reflectă capacitatea de a mișca mușchii și articulațiile prin gama lor completă de mișcare.
Pentru a crește flexibilitatea țesutului conjunctiv, se poate face ținând o întindere pentru o perioadă de la 90 de secunde până la trei minute sau mai mult. Menținerea unei întinderi pentru această perioadă de timp va permite sistemului neuromuscular să se reprogrameze. Dacă ar fi să ții întinderea pentru o perioadă mai scurtă de timp ai avea un sentiment plăcut de eliberare, dar asta nu ar permite nici o modificare structurală profundă, sistemul muscular ar reveni doar la lungimea inițială. Când țineți postura pentru o lungă perioadă de timp se obțin mecanisme neurologice care să ajute la eliberarea tensiunii. Aceasta este cunoscută sub denumirea de „inhibare reciprocă”. Oricând există un set de mușchi care lucrează (agonist), există un proces neurologic care determină eliberarea grupelor musculare opuse (antagonişti). Acest mecanism a fost întotdeauna folosit în yoga. De exemplu, în uttanasana (o îndoire în picioare în față), ni se cere să contractăm mușchii coapsei în timp ce ne pliăm înainte pentru a elibera bicepsul femural, semitendionsul și mușchiul semimebranos.
3. Creșterea conștientizării corpului: Când venim pentru prima dată la yoga, mintea noastră este ocupată cu alinierea corectă în cadrul posturii, în timp începem să cultivăm o conștientizare crescută a sentimentelor și diferențelor fizice de la o parte la alta. Aceste noi informații care apar în interiorul nostru începe să ne trezească mințile, și începem să observăm cum sunt corpurile noastre în spațiu; începem să devenim mai conștienți de postura pe care o avem, nu doar pe covorașele de yoga, dar în viața noastră de zi cu zi. Cu cât progresăm mai mult în practică, cu atât mai mult avem capacitatea de a asculta mesajele interne ale corpului. Pe măsură ce stați într-o ipostază pentru o perioadă lungă de timp, poate apărea un sentiment de frustrare, furie sau bucurie. De cele mai multe ori dăm vina pe postura (ASANĂ) – „Îmi displace foarte mult această postură”, sau „Nu mă pricep la această postură”. Când apar aceste gânduri, privește mai adânc, dincolo de gândul la blocajul de care poate fi legat. În yoga exersăm cum să ne perfecționăm abilitățile, în privința schimbărilor din interiorul corpului și apoi, important, eliberarea lor.
